Am decoperit saptamana trecuta o alta parte din Macin. Era a doua oara cand il vizitam, pacat… locuiesc atat de aproape de ceva atat de frumos.

Ne-am trezit dimineata devreme, am trecut Dunarea cand inca era racoare si soarele nu stralucea. Am cunoscut drumeti si alpinisti ce m-au fermecat povestindu-mi despre pataniile din anii trecuti de pe la munte.

Am oprit in Greci langa o casa parasita si am lasat masinile in urma urcand usor usor spre locul de catarare.

Uitasem ca ar trebui sa intalnesc o anume vietate pana cand a inceput sa strige cineva ca a vazut o broasca testoasa. Am alergat cu totii si eu am facut cunostinta cu prima broasca testoasa de Macin.

Apoi la cateva minute am vazut si o broscuta. Singura mai mica pe care am reusit sa o gasim, sau poate ne-au gasit ele pe noi.

      Soarele inca nu isi facea aparitia, ceea ce intr-un fel ne bucura, penru ca aveam de urcat si ar fi fost si mai greu. Bine-nteles ca ma opream la fiecare floare aproape, nu ma puteam abtine sa nu fac poze la marea de flori si plante ce ne inconjura.

                                                                          Am ajuns si la stanci, de fapt era un drumeag ce abea stanci pe partea dreapta cum urcai, oricum pe noi cei ce nu vazusem acea parte de Macin ne-a fermecat, mai ales ca de acolo de sus se vedeau satele in departare ceea ce facea peisajul si mai deosebit.

                                                               Emotiile ma urmareau pentru ca la orice pas descopeream ceva si mai frumos si inca o floare si inca o aglomeratie de stanci deosebita. Iubitorii de munte probabil inteleg despre ce vorbesc,   iar cei ce nu au descoperit inca Macinul vor intelege.                                                        Apoi m-am oprit, vazusem stanci pline de flori, iarba si muschi si printre ele  dintre cei cu care eram. Nu reuseam sa inteleg daca se putea inainta prin acel loc sau efectiv trebuia sa ne cataram pe stanci, ce de undeva de mai jos unde ma aflam parea un lucru foarte greu de facut. Nu m-as fi oprit daca nu as fi fost incaltata cu adidasi, un lucru foarte prost cand pleci pe munte, dar inca nu am investit in niste bocanci, acum trecuti pe lista de cumparaturi.  Acum rad cand ma gandesc ca de fapt cand am ajuns si am inceput sa urc stancile am realizat ca era un lucru destul de usurel pentru incepatorii cu adidasi ca mine )) Tot ai emotii cand urci si realizezi ca in spatele tau e un gol si sunt stanci si normal ca incepi sa-ti imaginezi tot felul de prostii.

Dupa inca jumatate de ora sau trei ferturi de ora am ajuns si la cariera unde am o ramas in jur de alte doua ore pentru a-i privi pe alpinistipregatindu-se si catarandu-se cu echipamentele necesare pe trasee de stanca marcate (nu am stiu daca exista o denumire specifica). Nu am stiut ca e chiar atat de srios totul, pana cand am vazut ca au inceput sa scoata corzi, inele, casti de protectie, incaltaminte speciala si saculeti de praf. Ii urmaream atent mai ales ca era prima data cand participam  la acest ritual ciudat.Si daca unii dintre noi au ramas jos pentru inceput altii au inceput sa se catere si sa puna corzi pe trasee.

                                  Era fascinant sa-i vad inaintand mai ales in partile in care nu pareau sa aiba nicio priza la indemana, sau cand pareau ca se tin doar cu mainile de stanci. Privindu-i ma intrebam cum ar fi sa incerc, intotdeauna am iubit inaltimea tocmai pentru sentimentul de nesiguranta pe care ti-l da. Ma tot gandeam cum ar fi fost ca sa urc punand cate un picior si care o mana intr-un spatiu din stanca. Oare cum e acolo i ultimul punct in care te opresti si privesti ce e in jurul tal, unele lucruri iti par mai aproape si mai clare, cei de jos mici ca niste furnici. Oare cum e? Trebuie incercat macar o data, sa te uiti in jos si sa-ti spui: “Eu cum mai cobor de aici?”

De fapt coboratul imi parea cel mai usor si mai eliberator( dar de jos totul pare altfel). Isi luau mainile de pe stanci si le lasau in aer, iar cu picioarele se impingeau de stanca si se lasau coborati si in mainile celui care-i asigura.

  I-am numit oameni ai muntilor si ma tot gandeam ca mi-ar fi placut sa0i vad pe munti si  mai inalti poate in locuri noi de explorat.

Mi-am promis sa incerc, poate data viitoare daca nu uit sa-mi tai unghiile ))

      Am mancat si ne-am hotarat sa plecam o parte dintre noi in drumetie pe munte. O drumetie ce avea sa tina cinci ore.

]]> http://aneresia.wordpress.com/2011/05/20/poveste-de-munte/feed/ 0 aneresia Macin IMG_0270 Flori de fragi Flori in Macin Macin Drumeti si Alpinisti Urcand Stanci de Macin Urcand - Macin Despre singuratatea paralelelor Eliberare http://aneresia.wordpress.com/2010/11/03/frunzele-si-toamna/ http://aneresia.wordpress.com/2010/11/03/frunzele-si-toamna/#comments Wed, 03 Nov 2010 10:50:09 +0000 aneresia http://aneresia.wordpress.com/?p=112 ]]>

E inca inceputul lui noiembrie. copacii sunt aproape goi. Simt miros de iarna, de iarna fara zapada deocamdata, de paie si frunze arse, de ceata si frig. Iubesc toamna si ale ei frunze ruginii. Vaza plina de crizanteme face ca toamna sa fie si mai vie in camera.
E greu sa ma gandesc ca se vor usca, vremea lor va trece si nu le voi mai putea nici macar cumpara. Toamna simt nevoie de crizateme culese din curte, sunt cele reale cu miros de vechi. Sau poate e doar imaginatia mea… parfum de mobila veche ascuns de dulceata frunzelor de toamna.
Frunzele au miros. Ciudat, nu? Eu il simt, simt mirosul de toamna – cand se pregatesc sa moara, simt mirosul de iarna cand cazute pe pamant ii imprumuta mucegaiul, simt mirosul de primvara cand totul e nou si dulce, simt miros de vara cand e prea cald…

Îți mușcai încontinuu buzele și îți rodeai unghiile

Tu și obiceiurile tale…

Încă nu le pot uita.

…
S-a topit atât de repede
Era primul fulg de zăpadă din acea iarna…

Cât de mici erau actorii, eu aveam doar 13-14 ani cand a apărut filmul. Tot ce știu e că eram atât de înnebunita (și încă sunt) încât mi-am cumpărat toate cărțile și așteptam cu nerăbdare filmele(acum mai e doar 7 de apărut care va avea 2 părți din câte am înțeles).

Partea care mi-a plăcut cel mai mult din H.P. 1 a fost cea în care jucau ei Șahul Vrăjitorilor și piesele erau triple cât ei. Când adversarul lua o piesa aceasta nu ieșea de pe tabla de șah ci era distrusă de sabia adversarului.

Harry Potter imi amintește de Crăciun, probabil din cauză că majoritatea cărților mi le făceam sau le primeam cadou de Crăciun.

Cât de fascinată eram de lumea lor, câtă inspirație aveam. Majoritatea subiectelor de romane cred că se datoreaza lui H.P.

M-a ajutat să redescopăr faptul că imaginația e tot ce avem mai scump pe lume.

Îmi este dor de scris povești. Mi-e dor de Aneresia, Dezeria, Daniel și Andrei. Poate ne vom revedea. Vreau să ne revedem.

Ah copilărie, Crăciun cu Harry Potter, bețișoare parfumate cu aromă de cafea, lumânări, căldura casei.

Ah… amintiri…

Vouă ce vă amintește de copilărie ?

Întotdeauna m-am întrebat cum arată mâna unui poet sau a unui scriitor. Cum e atunci cand ţine stiloul între degetele
mânjite de cerneală neagră, albastră sau poate rosie. Care e expresia feţei unui poet când priveşte spre lume şi vede ceea ce noua ne este înterzis să vedem sau să înţelegem.

Şi-a pregatit hârtia, are stiloul in mână, mai priveste o data pe geam, apoi in camera semi-întunecată. Şi mâna se îndreaptă hotărâtă sau cu teama spre hartie. Uite primele cuvinte, poezia mâinilor, rândul gândurilor, dragostea inimii. Drama vietii dintr-un moment de rătăcire, multumiri, neajunsuri… scriitorul cel veşnic în căutare de răspunsuri. Ţigara aprinsă, singuratatea momentului, biroul de culoarea frunzelor de octombrie târziu, probabil ceasca de cafea pe jumatate băută şi uitată. Inspiraţia,imortalizarea imaginatiei in cuvintele dulci amarui. Un moment de ratacire “Nu e in regula, nu e asa cum vreau”, hârtia se rupe si zboară nervos în coşul de gunoi. Alte ore pierdute. E acolo undeva, nefinisată… hartia se duce, cerneala manjeste hartia,timpul trece… iată, iată momentul. Asta era ceea ce căutai, cuvântul ce a reuşit să-ţi întregeasca opera. Felicitari, acum poţi închide ochii, acum te poţi opri, poţi dormi.

Zambeşte. Mâine o vei lua de la capăt.

I just love your fake smile

I love to see you cry

I love to see you hurt

Sometimes revenge is sweet

You are sweet when you are thinking at suicide

I hope you’ll always suffer

You’ll always ask for help

You’ll always lose your friends

You’ll never be loved

I wish you a miserable life

Full of shit

And despair

I hate you from all my heart

But I adore you…