Macin
Am decoperit saptamana trecuta o alta parte din Macin. Era a doua oara cand il vizitam, pacat… locuiesc atat de aproape de ceva atat de frumos.
Ne
-am trezit dimineata devreme, am trecut Dunarea cand inca era racoare si soarele nu stralucea. Am cunoscut drumeti si alpinisti ce m-au fermecat povestindu-mi despre pataniile din anii trecuti de pe la munte.
Am oprit in Greci langa o casa parasita si am lasat masinile in urma urcand usor usor spre locul de catarare.
Uitasem ca ar trebui sa intalnesc o anume vietate pana cand a inceput sa strige cineva ca a vazut o broasca testoasa. Am alergat cu totii si eu am facut cunostinta cu prima broasca testoasa de Macin.
Apoi la cateva minute am vazut si o broscuta. Singura mai mica pe care am reusit sa o gasim, sau poate ne-au gasit ele pe noi. 
Soarele inca nu isi facea aparitia, ceea ce intr-un fel ne bucura, penru ca aveam de urcat si ar fi fost si mai greu. Bine-nteles ca ma opream la fiecare floare aproape, nu ma puteam abtine sa nu fac poze la marea de flori si plante ce ne inconjura.
Am ajuns si la stanci, de fapt era un drumeag ce abea stanci pe partea dreapta cum urcai, oricum pe noi cei ce nu vazusem acea parte de Macin ne-a fermecat, mai ales ca de acolo de sus se vedeau satele in departare ceea ce facea peisajul si mai deosebit.
Emotiile ma urmareau pentru ca la orice pas descopeream ceva si mai frumos si inca o floare si inca o aglomeratie de stanci deosebita. Iubitorii de munte probabil inteleg despre ce vorbesc, iar cei ce nu au descoperit inca Macinul vor intelege. 
Apoi m-am oprit, vazusem stanci pline de flori, iarba si muschi si printre ele dintre cei cu care eram. Nu reuseam sa inteleg daca se putea inainta prin acel loc sau efectiv trebuia sa ne cataram pe stanci, ce de undeva de mai jos unde ma aflam parea un lucru foarte greu de facut. Nu m-as fi oprit daca nu as fi fost incaltata cu adidasi, un lucru foarte prost cand pleci pe munte, dar inca nu am investit in niste bocanci, acum trecuti pe lista de cumparaturi. Acum rad cand ma gandesc ca de fapt cand am ajuns si am inceput sa urc stancile am realizat ca era un lucru destul de usurel pentru incepatorii cu adidasi ca mine )) Tot ai emotii cand urci si realizezi ca in spatele tau e un gol si sunt stanci si normal ca incepi sa-ti imaginezi tot felul de prostii. 
Dupa inca jumatate de ora sau trei ferturi de ora am ajuns si la cariera unde am o ramas in jur de alte doua ore pentru a-i privi pe alpinistipregatindu-se si catarandu-se cu echipamentele necesare pe trasee de stanca marcate (nu am stiu daca exista o denumire specifica). Nu am stiut ca e chiar atat de srios totul, pana cand am vazut ca au inceput sa scoata corzi, inele, casti de protectie, incaltaminte speciala si saculeti de praf. Ii urmaream atent mai ales ca era prima data cand participam la acest ritual ciudat.Si daca unii dintre noi au ramas jos pentru inceput altii au inceput sa se catere si sa puna corzi pe trasee. 
Era fascinant sa-i vad inaintand mai ales in partile in care nu pareau sa aiba nicio priza la indemana, sau cand pareau ca se tin doar cu mainile de stanci. Privindu-i ma intrebam cum ar fi sa incerc, intotdeauna am iubit inaltimea tocmai pentru sentimentul de nesiguranta pe care ti-l da. Ma tot gandeam cum ar fi fost ca sa urc punand cate un picior si care o mana intr-un spatiu din stanca. Oare cum e acolo i ultimul punct in 
care te opresti si privesti ce e in jurul tal, unele lucruri iti par mai aproape si mai clare, cei de jos mici ca niste furnici. Oare cum e? Trebuie incercat macar o data, sa te uiti in jos si sa-ti spui: “Eu cum mai cobor de aici?”
De fapt coboratul imi parea cel mai usor si mai eliberator( dar de jos totul pare altfel). Isi luau mainile de pe stanci si le lasau in aer, iar cu picioarele se impingeau de stanca si se lasau coborati si in mainile celui care-i asigura.
I-am numit oameni ai muntilor si ma tot gandeam ca mi-ar fi placut sa0i vad pe munti si mai inalti poate in locuri noi de explorat.
Mi-am promis sa incerc, poate data viitoare daca nu uit sa-mi tai unghiile ))
Am mancat si ne-am hotarat sa plecam o parte dintre noi in drumetie pe munte. O drumetie ce avea sa tina cinci ore.
Desigur… ce înseamnă sângele pentru tine… mai mult decât lichid de vene, ce face ca lucrurile să meargă si dacă lucrurile nu mai merg atunci inima va înceta să mai bată. Așa spun regulile tale. La naiba tu și regulile tale. În ce lume traiești? Suntem vii, suntem mai mult decât lichid, suntem sentiment, raționament. În primul rând sentiment. Dar ce știi tu despre asta, când te-ai hrănit cu minciuni murdare. Ai venit aici crezând că cineva îți va împărtăși viziunea. Tu și experimentele tale. Tu nu poți simți durerea, tu nu poți coborî cu adevarat pe Pământ. Ne-ai strâns aici crezând că vom accepta, că nu vom spune nimic de frică. Ei bine eu spun, spun că refuz să cred că tu…nu poți simți nimic. Că nu poți simți mâna mea ce o atinge pe a ta. Sângele a atins mâna fără de manușa, mâna caldă… dar stai, mâna ta nu e caldă. Ce ești? Monstru fără nume. Totuși datorită ție am învațat ceva. Că pot iubi viața, dar nu cred ca mai pot lupta cu tine. Ai golit din noi și ultima fărâmă de energie. Transfuziile, ce încearcă să creeze ceva ce numai tu știi ce, ne-au făcut atât de mult rău încât cel mai probabil vei obține ceea ce-ți dorești. Și oare ce-ti doresti? Daca ai îndrăzni să ne privești o singură dată cu adevarat în ochi ai observa că… de fapt voi închide ochii acum. Încă mă ții de mână? Foarte bine, vei vedea ce înseamna să piară căldura unei mâini. Voi deveni rece, ca și tine, numai că eu mă voi pierde printre stele iar tu… tu vei fi tot aici.
Am revăzut Harry Potter and the Sorcerer’s Stone(
On your way back, please don’t forget to send me some flowers
